COPILUL IN FAMILIE-SFANTA TAINA A BOTEZULUI
Taina Sfantului Botez este intaia dintre Tainele Sfintei Biserici si a fost instituita de insusi Mantuitorul Hristos prin cuvintele adresate Apostolilor dupa Invierea Sa: „Mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh. Inca din Vechiul Testament, avem o preinchipuire a Sfintului Botez, cand in vremea lui Noe, apele au spalat toate pacatele lumii. In Noul Testament Taina Botezului este reprezentata in mod vazut de Sfantul Ioan Botezatorul, care era mai mult un indemn la pocainta, un moment de pregatire pentru cele ce aveau sa vina. Prin Sfantul Botez ni se deschide poarta Imparatiei Cerurilor, danduni-se astfel posibilitatea de a ne mantui „De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea sa intre in Imparatia Lui Dumnezeu”. Astfel, aceasta Taina devine Taina cea mai mare, unica, irepetabila, este Taina prin care, noi oamenii intram in familia Lui Dumnezeu. Odata ne nastem in trup si o data ne nastem in Duh, devenind astfel nascuti din apa si Duh. Tripla afundare in apa Botezului este totala cufundare in cuvantul lui Dumnezeu, este certitudinea mantuirii atata vreme cat tindem spre desavarsire prin cultivarea virtutilor. Traditia Bisericii ne arata ca inca din primele secole se practica botezul copiilor. Pentru copil, Botezul inseamna in primul rand stergerea pacatului stramosesc si intrarea in marea familie a Bisericii. Prin Botezul nostru primim darul cel mai de pret pe care il poate primi un copil atunci cand intra in viata. Primind Botezul, ne putem bucura si de celelalte Sfinte Taine ale Bisericii, Taina Mirungerii sau Taina Sfintei Euharistii, primim astfel „Pecetea Lui Hristos” si devenim copiii Lui. Prin Botez, noi copiii, primim si darurile Sfantului Duh care ne vor insoti in viata duhovniceasca si in cea trupeasca. Pentru mine, Botezul inseamna primul pas spre viata duhovniceasca, catre viata traita in familia personala, dar si in familia Bisericii ca fiu al Lui Dumnezeu. Numai atunci imbracam haina Botezului, daruita de Ingeri, pe care trebuie sa o pastram curata si neintinata pentru a ne bucura de darurile Sfantului Duh. Ne imbracam in Hristos deci ne imbracam in lumina. Initial, ca si copii, nu putem constientiza importanta acestui eveniment, fiind prea mici. Crescand, am deslusit importanta Sfantului Botez si am realizat cu ce importante daruri ne-a inzestrat Dumnezeu, pentru a putea pleca pregatiti in viata. Astfel, suntem inarmati cu armele duhovnicesti potrivite pentru a dobandi viata vesnica in Imparatia Cerurilor. Sfantul Botez inseamna ascultare, datoria marturisirii credintei si pana la urma identificarea cu Hristos. Este o permanenta reinoire a relatiei personale cu Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu pentru noi fii sai este coplesitoare. A trebuit sa se scufunde Fiul Sau, in firea omeneasca si prin ea in apa, pentru ca noi oamenii scufundandu-ne in apa, sa ne inaltam spre viata sa, in duhul Lui cel Sfant. Hristos a intrat in apa nu ca sa se curateasca pe sine, ci ca sa inece in mod simbolic pe omul pacatos. Noi copiii botezati, avand pecetea Sfantului Duh, fiind astfel fii lui Dumnezeu trebuie sa avem grija sa pastram aceste daruri neatinse si sa fim precum pruncii – „Caci a lor este Imparatia cerurilor”. |
Ritual la intrarea în Postul Paştelui
Sătenii din Săliştea şi Hăpria marchează intrarea în Postul Paştelui prin obiceiul hodăiţatului. Oamenii dau foc unor roţii de car învelie în paie ca să alunge forţele malefice la începutul anului agrar.
Obiceiul hodăiţatului sau strigarea peste sat de la Săliştea are loc duminică, de la ora 18. Ritualul începe cu întâlnirea flăcăiilor, îmbrăcaţi în straie populare, la o gazdă, unde îi aşteaptă fetele nemăritate din sat.
Hodăiţatul alungă spiritele rele
„După ce sunt primiţi de fetele nemăritate, flăcăii, ajutaţi de bătrânii satului iau roţile de la car şi le îmbracă cu paie. După aceea, tinerii le duc pe un deal din apropierea satului. Aici, la lăsarea întunericului, le aprind pe fiecare şi le rostogolesc, iar deasupra capului învârt hodăiţile, adică făcliile confecţionate artizanal. În tot acest timp, tinerii strigă cuvântul intraductibil „alimoreoo!”, a spus Petru Bran, localnicul care a menţinut în ultimii ani vie tradiţia hodăiţatului sau alimoria, un cuvânt care nu se poate traduce.
Ritualul este însoţit de strigături către fetele nemăritate, care sunt ţinta aulitorilor. „Aoli, maoli, aoli!/Sitiritu-m-o, Cine m-o sitirit?/Veta lu Matei!/Să-i facem un pat de spini/Să se hodine mai bini/Să-i facem un pat de cerecel/Să se hodine frumuşel“.
De asemena, moşii satului mai spuneau că dacă mergeau la aulit, se pierdeau relele din jurul casei şi că o fată mai în vârstă care a rămas nemăritată, aşa va rămâne. Potrivit vorbelor din bătrâni, dacă o fată şi un băiat se iubeau pe ascuns, odată cu lăsarea postului, dragostea lor devenea cunoscută pentru tot satul.
Şi sătenii din Hăpria aprind duminică hodaiţile. Ritualul are loc în curtea Căminului Cultural, de la ora 17.00. Localnicii cred că obiceiul reprezintă o supravieţuire a vechiului cult al soarelui şi practicarea lui le fereşte gospodăriile de rele tot anul. Un eveniment similar are loc duminică de la ora 16.00 îns atul Limba, care la fel ca şi Hăpria, aparţined e comuna Ciugud. La Limba obiceiul se mai numeşte şi "Feştelăul".
De luni începe pentru credincioşii ortodocţi şi greco-catolici Postul Paştelui, care ţine şapte săptâmîni. Preoţii recomandă nu doar post de bucate, dar şi de păcate. Postul Mare este cel mai restrictiv şi mai lung din calendarul ortodox.
Are doar două dezlegări la peşte, pe 25 martie, de Buna Vestire, şi pe 20 aprilie, de Florii. În rest, sunt interzise carnea, lactatele, ouăle şi vinul. Tot în post se înscrie şi interdicţia de a face nunţi.
Vom vorbi cateva cuvinte despre iad. De-atatea ori auziti cuvantul iad in dumnezeiasca Evanghelie, in Sfanta Scriptura, in invataturile Sfintilor Parinti, si in traditia Bisericii Ortodoxe. Dar v-ati pus vreodata intrebarea ce este iadul?
Ce este iadul? Sa stiti ca iadul este imparatia mortii; iadul este locul acela unde se chinuiesc, dupa dreptatea lui Dumnezeu, dracii si toti care au maniat pe Dumnezeu si au facut voile lor in aceasta lume.
Iadul este imparatia dracilor, a carui poarta este deznadejdea, curte sunt legaturile; ferestre, intunericul; masa, reaua imputiciune si putoare; mancare este foamea, bautura este setea, ceasornic este plansul, asternut este vapaia, oranduiala este tulburarea cea fara randuiala a prapastiei acelea groaznice.
Dar stiti dumneavoastra cate feluri de munci are iadul? Noua feluri de munci sunt in iad si toate sunt vesnice si foarte grele.
Prima munca este intunericul, cum arata marele prooroc Isaia. Dar nu intunericul acesta, pe care-l vedem noi pe pamant. Intuneric pipaibil. Ai vazut in Egipt, in pamantul Ghesem, ca unde erau evreii, era lumina si in tot Egiptul era intuneric?
Nimeni nu stia pe unde sa mearga. Dumnezeu ce nu poate? Toate-s la Dansul. Intuneric pe lumea asta, dar celalalt intuneric ii vesnic.
Acolo este intuneric asa de tare, incat il poti pipai cu mana. Aceasta o zice dumnezeiescul Iov: Ma voi cobori in pamantul intunericului celui vesnic, care nu are lumina, dar nici tamaduire in veac.
De intunericul acela a amintit si Mantuitorul nostru Iisus Hristos in Evanghelia Sa, cand zice: Legati-i mainile si picioarele si aruncati-l pe el intru intunericul cel mai dinafara, aratand prin aceasta, cum zice si dumnezeiescul parinte Efrem Sirul ca este un intuneric greu.
Deci, cea dintai munca ce stapaneste iadul este intunericul acela negrait si neinchipuit.
A doua munca, dupa intuneric, este plangerea si scrasnirea dintilor. Atatea lacrimi se varsa in iad intr-o singura zi, ca, daca s-ar aduna pe fata pamantului ar face un ocean mai mare ca Oceanul Pacific. Oceanul Pacific are 48.000 km lungime, de la Polul Nord pana la Polul Sud; are 18.500 km latime si, la Insulele Mariane, are 11 km adancime. Si numai in iad, intr-o singura zi, lacrimile care se varsa acolo, ar face un ocean mai mare ca Pacificul. Atata plangere este in iad.
A treia munca este putoarea cea rea. Daca s-ar aduna toate putorile de pe fata pamantului la un loc n-ar face nici un miligram fata de putoarea care este acolo. Ca sa va dati seama ce putoare este in iad, am sa va spun o istorioara.
Doi frati de la o mama s-au dus la manastire sa se faca calugari. Si unul s-a dus in manastire si a avut rabdare multa, smerenie multa, ascultare fara cartire si a ramas in manastire pana la moartea lui. Iar altul si-a pierdut rabdarea si a spus ca se duce in lume inapoi la tata si mama. Fratele cel care a ramas in manastire il sfatuia:
- Frate, nu te duce inapoi. Auzi ce spune Evanghelia: Nimeni, punand mana pe plug, sa nu mai priveasca inapoi. Deci, nu te duce, frate, in lume, pentru ca mare primejdie este sa lasi manastirea si sa te duci din nou in lume.
Iar el a zis:
- Nu, eu ma duc!
- Dar nu te temi de chinurile iadului?
- Nu cred, frate, ca sunt chiar atat de grele muncile iadului, cum spune Sfanta Scriptura sau cum spun oamenii. Asa s-a scris in carti ca sa ne sperie.
Si s-a dus acasa si s-a casatorit si si-a facut de cap. Dar n-a trait mult, decat trei ani, si a murit. Auzind calugarul ca fratele sau, care s-a intors in lume, a murit, a inceput sa se roage cu foc lui Dumnezeu, zicand: "Doamne, arata-mi sa vad unde este fratele meu; in iad sau in rai!"
Dupa o vreme destul de indelungata, intr-o noapte o umbra neagra a intrat in chilia lui. Si cand s-a uitat el bine la lumina lumanarii, l-a cunoscut. Umbra i-a zis, plangand si suspinand:
- Ma cunosti? Eu sunt fratele tau.
Era negru ca un carbune. Doar dupa glas l-a cunoscut. Si atunci acesta, vazandu-l intr-o stare jalnica ca aceea, l-a intrebat:
- Frate, de unde vii?
- Din iad, ca am lasat manastirea si m-am dus in lume si mi-am facut de cap; am murit in pacate si m-am dus pentru pacatele mele in muncile iadului.
Si atunci acesta a inceput sa intrebe:
- Mai, frate, stii ce-mi spuneai tu mie, ca muncile iadului nu-s asa de grele, ci s-au scris asa numai sa sperie lumea si sa inficoseze pe oameni. Chiar asa este de greu in iad?
- De mii de ori sunt mai cumplite chinurile iadului decat cum sunt scrise; si de ar avea tot codrul limba si toata iarba pamantului de ar vorbi, n-ar putea spune cat de greu este in iad!
Dar fratele se facea ca nu-l intelege.
- Frate, oare voi putea sa le incerc si eu putin, ca sa ma incredintez de adevar?
- Nu poti auzi racnetele si tipetele si vaietele din iad, ca tot atunci mori.
- Dar, n-as putea macar sa pipai iadul?
- Nu poti, ca acolo este foc care arde de miliarde de ori mai tare ca acesta si tot atunci te-ai topi, fiind in trup material.
- Nu pot nici sa vad?
- Nu poti, ca mori de frica, vazand privelistea aceea groaznica si urgia maniei lui Dumnezeu din iad!
- Dar cum as putea eu sa incerc macar cat de putin muncile iadului?
- Frate, tine minte. Ai putea mirosi oleaca din putoarea iadului!
Cum era imbracat cu haina, a scuturat maneca hainei putin si s-a facut nevazut. Si cand a scuturat maneca, atata putoare a iesit din maneca hainei lui, incat acela a cazut mort jos si trei zile nu a putut sa iasa din chilie.
Greu de tot a deschis usa si s-a tarat afara din chilie si a iesit acea putoare din chilia lui, incat s-a imprastiat in toata manastirea.
Calugarii au parasit manastirea trei luni de zile din cauza putorii nesuferite, care a iesit din chilia de unde a scuturat cel din iad maneca hainei lui.
Dupa trei luni, acel miros greu a disparut. Calugarii cand s-au intors inapoi l-au gasit pe acela din chilia caruia iesise acea putoare si l-au intrebat:
- Ce a fost, frate, putoarea aceasta? De unde a venit?
Iar el a raspuns:
- Stiti, parintilor, eu am avut un frate bun in manastire, care s-a dus in lume si a murit dupa trei ani casatorit. Eu m-am rugat Domnului sa-mi arate unde este fratele meu.
Dupa multa rugaciune, intr-o noapte a venit la mine si l-am intrebat unde este. Afland ca este in iad, curios, l-am intrebat cat de greu este in iad, deoarece il stiam nepasator, zicand ca nu crede ca muncile iadului sunt chiar asa de grele, cum scrie in carti.
Atunci el m-a incredintat ca nici nu poate spune limba de tarana cat de greu este in iad si ceea ce scrie in carti este foarte putin spus.
Ca sa vezi muncile iadului, a spus el, este imposibil, ca tot atunci mori; nici nu poti auzi ce este in iad ca mori, nici nu poti pipai; si mi-a dat sa miros oleaca din putoarea care este in iad.
Atunci si-a scuturat maneca la haina si iata sunt trei luni de zile de cand putoarea aceasta stapaneste manastirea noastra si ati fugit; si de-abia acum se poate veni, inapoi.
Si a incredintat tot soborul manastirii cat de mare putoare este in iad. Aceasta este a treia pedeapsa a iadului.
A patra munca in iad este foamea si setea. Ati auzit ce spune proorocul Isaia: Vor flamanzi precum cainii si vor urla si se vor jeli, si nimeni nu va potoli foamea lor. Si Mantuitorul ne arata in Sfanta Evanghelie, in pilda cu bogatul si Lazar: Parinte Avraame, trimite pe Lazar sa-si inmoaie varful degetului sau in apa, sa vie sa-mi racoreasca limba, ca rau ma chinuiesc in vapaia aceasta.
Ai auzit ce-i acolo? Un deget inmuiat in apa, cat de mare pret are! Si noua aici nu ne place apa, vrem vin, rachiu, dresuri si cutare. Vai de noi ca nu cugetam deloc ce ne asteapta. foamea si setea sunt a patra munca.
A cincea munca a iadului este tartarul, gheata. Tartarul este un iezer fara fund, plin de gheata si foarte rece. Aceasta este "scrasnirea dintilor", de care vorbeste dumnezeiasca Scriptura, adica gerul acela nesuferit de care nu-si poate inchipui nimeni.
A sasea munca este viermele cel neadormit. Acolo sunt viermi de foc care mananca trupurile oamenilor si sufletele lor in vecii vecilor, si niciodata oamenii nu mor. Acolo sunt balauri de foc si serpi de foc care inoata prin vapaile iadului, cum inoata pestii prin apa la noi si nu se vatama. Si ii prind pe cei pacatosi si-i sug si-i inteapa si-i mananca in vecii vecilor, impreuna cu viermii cei neadormiti. Asta este munca a sasea.
A saptea munca este gheena, adica focul cel nestins, care este cea mai grea dintre toate. Focul cel negru care arde in vecii vecilor cu intuneric.
De acela se tem si dracii. Ca ei se rugau Mantuitorului, cand facea minuni pe malul Marii Galileii, cand a scos demonii din cei doi indraciti: Te stim pe Tine cine esti, Fiul Celui Preainalt; Te rugam nu ne trimite pe noi in gheena! Acolo ii trimitea, ca El avea putere. Si dracii se tem de gheena, de care spune Mantuitorul in Evanghelie: Unde focul lor nu se stinge.
Dar nu este foc de acesta ca al nostru, care se face ca sa dea lumina; focul acesta, chiar de ar arde pe cineva, dar da lumina; acela, insa, este foc negru ca pacura si de miliarde de ori mai fierbinte ca acesta. Asa spune fericitul Ieronim.
Cat de mare este focul unde se topeste otelul, totusi este neinchipuit de slab fata de focul iadului, ca si cum ar fi zugravit pe pereti. Ai vedea un foc zugravit pe perete cu vopsea si nu te frigi.
Asa este de slab focul acesta fata de focul iadului. Focul nestins nu mai are acolo nevoie de materie, cum zice Sf. Efrem: "Ca nu sunt oarecare care-l aprind cu materie din lumea aceasta". Acolo este foc nestins, nu este foc cu lemne aprinse, ci arde cu urgia maniei lui Dumnezeu negraita, catre cei pacatosi.
Acest iezer de foc de care spune la Apocalipsa, care nu are fund in veacul veacului, arede si pe toate duhurile cele rele si le chinuieste in vecii vecilor.
De aceea spune dumnezeiescul Parinte Ioan Gura de Aur: "Nimenea din oamenii care isi aduc aminte de gheena, nu vor ajunge in gheena". Ca cine cugeta la iad scapa de iad. Cine isi aduce aminte de gheena, scapa. Ca nu exista om care-si aduce aminte de gheena, care este atata de groaznica munca, sa ajunga in gheena.
Fiindca indata ce isi aduce aminte de gheena el se fereste de pacat si incepe a lucra fapta buna, se marturiseste, pune inceput bun, isi face canonul si isi indreapta viata sa. Este ca acela de care se spune in Biblie: "Ca nu mai este fapta ta ca ieri si ca alaltaieri; poate sa fie omul pana azi un drac si maine se face inger luminat". Numai sa-si aduca aminte de iad si de gheena; ca daca uita iadul ajunge in iad, iar daca nu uita iadul nu ajunge acolo.
Iata, am sa va spun despre gheena si despre vesnicia iadului printr-o minune care se gaseste scrisa intr-o carte veche.
In Sfantul Munte al Atonului traia un calugar cu numele Andrei. Si acesta ducea o viata sfanta, in feciorie, asceza, post, rugaciune si priveghere; in meditatii sfinte si in cugetarea Sfintelor Scripturi. Dar s-a imbolnavit cand era aproape de treizeci de ani si a zacut unsprezece ani si nu mai murea.
Atunci, dupa dreptate, acest calugar cu numele Andrei si-a pus intrebarea: "De ce sufar eu?" Pentru ca nu se stia cu pacate asa de grele, ca sa sufere pe pamant atat de groaznica boala. Si a inceput saracul, ca tot omul care nu mai poate rabda, sa se roage asa la Dumnezeu:
"Doamne, cer de la Tine un singur lucru si anume: sau sa mor sau sa ma fac sanatos, ca nu mai pot rabda! Mi-au ramas numai oasele si pielea!"
Rugandu-se el asa, intr-una din nopti, a stralucit o lumina uimitoare in chilia lui. El s-a temut sa nu fie de la draci, caci si diavolul se face in chipul lui Hristos, in chip de inger, in chip de sfint ce straluceste ca soarele si poate sa te insele.
Este ceea ce spune Sfantul Apostol Pavel: Nu-i de mirare ca insusi satana se preface in chip de inger de lumina si slujitor al dreptatii. Adica, dracii se prefac in chip de slujitori ai dreptatii.
Deci s-a temut calugarul si a inceput sa faca cruce. Si inadata a vazut ca intra pe usa lui un tanar foarte frumos la chip, foarte luminat, cu un toiag de aur in mana, cu o cununa de aur pe cap si o cruce de aur pe frunte si i-a zis:
- Nu te teme, parinte, nu-s diavol. eu sunt ingerul pazitor al vietii tale si m-a trimis Dumnezeu sa-ti spun un lucru. Eu totdeauna sunt cu tine; toate suspinele tale, toate lacrimile, toate oftarile, toate durerile, toate necazurile tale eu le stiu. Ca tu dormi, eu nu dorm niciodata; tu mananci, eu nu mananc; tu bei, eu nu beau.
Adu-ti aminte ce spune psalmistul: Tabari-va ingerul Domnului imprejurul celor ce se tem de dansul si-l va izbavi pe el; si ...nici sa dormiteze cel ce te pazeste.
Deci, parinte, eu stiu necazurile tale. Dar iata, tu ai inceput sa te rogi lui Dumnezeu asa de la o vreme: "Doamne, sau sa mor, sau sa ma fac sanatos, ca nu mai pot rabda!" Si Dumnezeu m-a trimis sa-ti spun tie doua lucruri:
- Care?
- Iata ce spune Dumnezeu prin mine: "Vrei sa mai rabzi boala un an pe pamant sau sa stai trei ceasuri in iad?"
Dar el cand a auzit, a zis:
- Doamne, ingerul Domnului, tu care stii necazurile mele, sa mai zac eu un an pe pamant? Nu stii ca o noapte imi pare un an si ca toate bolile mai cu seama noaptea sunt grele? Deci cum am sa mai rabd eu un an aceasta groaznica boala? Si pentru ce rabd eu? Ca eu stiu ca om, ca m-am silit, de cand am venit aici in Sfantul Munte, sa fac voia lui Dumnezeu.
Si a zis ingerul Domnului:
- Tu nu suferi pentru tine. Tu suferi pentru neamurile tale, care sunt in iad si Dumnezeu te-a gasit pe tine si voieste prin osteneala si suferinta ta sa scoata din neamul tau, pana la al noualea neam din iad". Ca asa se intampla daca un calugar bun isi face datoria, multi din neamul lui se mantuiesc prin el.
Nu ai auzit ce zice proorocul Ieremia? Dumnezeu rasplateste pacatele parintilor asupra copiilor pana la al patrulea neam.
Deci, tu suferi pentru stramosii tai. Dar daca vrei sa iesi si tu din iad si ei, sa mai zaci un an pe pamant sau trei ceasuri in iad. dar ia seama ce spui, i-a spus ingerul, ca in clipa aceasta ti-am si luat sufletul!
A stat el si s-a gandit.
- Gandeste-te bine! i-a spus ingerul.
- Trei ceasuri in iad!
Cind a zis aceste cuvinte, i-a si luat sufletul. Si unde l-a dus? L-a dus in gheena, de care v-am amintit inainte, cel mai greu loc din iad, de care se tem si dracii.
Si cand l-a dus acolo si l-a bagat in focul cel negru si de miliarde de ori mai fierbinte ca acesta, a fost cuprins de intunericul ce domnea pretutindeni si a inceput a racni si a geme de durere, caci balaurii de foc au inceput sa-l muste si sa-l chinuiasca; el, cand s-a vazut acolo si a vazut atata deznadejde si atata strigat si atata durere si atata spaima si atata foc, a inceput sa strige cat putea: "Doamne, miluieste-ma! Doamne, iarta-ma!"
Dupa trei minute, o lumina a despicat intunericul si a aparut ingerul Domnului. Cand l-a vazut, a inceput a bate din palme si a striga asa:
- Vai mie! Vai mie! Vai mie! Toate le-am crezut, dar una ca asta n-am crezut!
- Ce n-ai crezut, parinte Andrei?
- N-am crezut ca un inger al Domnului poate sa minta!
- Cum se poate una ca asta, ca sa spun eu minciuni? Eu nu sunt om pacatos, eu nu sunt duh rau, diavol. Eu nu pot face pacat, eu nu pot minti. Cum pot eu sa mint, daca sunt raza de dumnezeire, sunt lumina a doua din lumina cea dintai? Cum as putea eu sa spun minciuni?
- Dar cum ne-a fost vorba in chilie la mine?
- Cum? - N-a fost vorba ca ma vei scoate de aici dupa trei ceasuri? Iata, au trecut mai mult de trei sutr de ani de cand ma chinuiesc aici!
Ingerul i-a spus:
Adevarul este Hristos. De-abia a trecut o ora si mai ai doua ore de stat.
- Doua ore? a strigat monahul cu groaza. Este oare cu putinta sa fi trecut numai o ora pana acum?
- Eu am venit sa vad daca poti rabda.
Atunci a zis calugarul Andrei:
- Doamne, daca acesta este adevarul, ca de-abia a trecut un ceas de cand ma chinuiesc aici in iad, du-ma inapoi in trupul meu cel ranit si bolnav si sa sufar acolo, nu un an, ci sute de ani, ba chiar pana la ziua venirii lui Hristos, numai sa nu mai stau o clipa aici in focul cel nestins!
Si indata, cu iuteala gandului, l-a luat ingerul si l-a dus inapoi in trup.
Cine a stiut ca a fost mort un ceas? Cand a inviat a inceput a striga:
- Miluiti-ma! Miluiti-ma!
Si a venit calugarul care il ingrijea si a intrebat:
- Ce este, parinte? De ce strigi?
- Sa se adune tot soborul manastirii.
Erau trei sute de calugari acolo. Si l-au pus intr-un cerdac inalt si le-a spus la toti minunea care s-a petrecut cu el; ca el a stat un ceas in iad si i s-au parut mai mult de trei sute de ani. Atata de greu a trecut timpul.
Sa ne fereasca mila si indurarea lui Dumnezeu si a Maicii Domnului pe toti din cati sunt aici sa nu ingaduie Dumnezeu vreunul sa incerce durerile si chinurile iadului in vreun fel. Si toti, cu darul Mantuitorului si cu mijlocirea Maicii Domnului, a Sfantului Ioan Botezatorul si a tuturor sfintilor sa ne mantuim, sa ne usuram inainte de a ne duce din lumea aceasta si sa ne intalnim cu totii in veacul viitor la bucuria cea vesnica.
Munca a opta din iad este deznadejdea. Acolo toata lumea este deznadajduita de mila lui Dumnezeu, aducandu-si aminte de cuvantul Evangheliei, ca s-a inchis usa si ca pocainta in iad nu mai este.
Munca a noua din iad este vesnicia, care stapaneste atatea miliarde si miliarde de suflete. Nu mai exista acolo o limita, ca adica o sa rabde omul o mie de ani sau o suta de mii de ani, ci in vecii vecilor.
Dar ca sa le descrie cineva cate una singura, nimeni nu poate spune, numai una cat ii de grea, ca este imposibil a descrie limba de tarana.
Cine poate spune macar una din munci cata suferinta aduce firii omenesti. Ca dreptii dupa sfarsit primesc cele patru insusiri ale trupului si pacatosii primesc si ei una: insusirea nemuririi.
Primesc trupuri nemuritoare, ca sa arda in vecii vecilor si sa nu se mistuie; sa se chinuiasca in vecii vecilor si sa nu scape; sa inseteze in vecii vecilor si sa nu aiba apa; sa le fie foame in vecii vecilor si sa nu aiba mancare.
Nemurirea o au de la judecata inainte, cum spune Hristos, spre a se chinui in vecii vecilor. Amin.
Parintele CLEOPA
Ce este iadul? Sa stiti ca iadul este imparatia mortii; iadul este locul acela unde se chinuiesc, dupa dreptatea lui Dumnezeu, dracii si toti care au maniat pe Dumnezeu si au facut voile lor in aceasta lume.
Iadul este imparatia dracilor, a carui poarta este deznadejdea, curte sunt legaturile; ferestre, intunericul; masa, reaua imputiciune si putoare; mancare este foamea, bautura este setea, ceasornic este plansul, asternut este vapaia, oranduiala este tulburarea cea fara randuiala a prapastiei acelea groaznice.
Dar stiti dumneavoastra cate feluri de munci are iadul? Noua feluri de munci sunt in iad si toate sunt vesnice si foarte grele.
Prima munca este intunericul, cum arata marele prooroc Isaia. Dar nu intunericul acesta, pe care-l vedem noi pe pamant. Intuneric pipaibil. Ai vazut in Egipt, in pamantul Ghesem, ca unde erau evreii, era lumina si in tot Egiptul era intuneric?
Nimeni nu stia pe unde sa mearga. Dumnezeu ce nu poate? Toate-s la Dansul. Intuneric pe lumea asta, dar celalalt intuneric ii vesnic.
Acolo este intuneric asa de tare, incat il poti pipai cu mana. Aceasta o zice dumnezeiescul Iov: Ma voi cobori in pamantul intunericului celui vesnic, care nu are lumina, dar nici tamaduire in veac.
De intunericul acela a amintit si Mantuitorul nostru Iisus Hristos in Evanghelia Sa, cand zice: Legati-i mainile si picioarele si aruncati-l pe el intru intunericul cel mai dinafara, aratand prin aceasta, cum zice si dumnezeiescul parinte Efrem Sirul ca este un intuneric greu.
Deci, cea dintai munca ce stapaneste iadul este intunericul acela negrait si neinchipuit.
A doua munca, dupa intuneric, este plangerea si scrasnirea dintilor. Atatea lacrimi se varsa in iad intr-o singura zi, ca, daca s-ar aduna pe fata pamantului ar face un ocean mai mare ca Oceanul Pacific. Oceanul Pacific are 48.000 km lungime, de la Polul Nord pana la Polul Sud; are 18.500 km latime si, la Insulele Mariane, are 11 km adancime. Si numai in iad, intr-o singura zi, lacrimile care se varsa acolo, ar face un ocean mai mare ca Pacificul. Atata plangere este in iad.
A treia munca este putoarea cea rea. Daca s-ar aduna toate putorile de pe fata pamantului la un loc n-ar face nici un miligram fata de putoarea care este acolo. Ca sa va dati seama ce putoare este in iad, am sa va spun o istorioara.
Doi frati de la o mama s-au dus la manastire sa se faca calugari. Si unul s-a dus in manastire si a avut rabdare multa, smerenie multa, ascultare fara cartire si a ramas in manastire pana la moartea lui. Iar altul si-a pierdut rabdarea si a spus ca se duce in lume inapoi la tata si mama. Fratele cel care a ramas in manastire il sfatuia:
- Frate, nu te duce inapoi. Auzi ce spune Evanghelia: Nimeni, punand mana pe plug, sa nu mai priveasca inapoi. Deci, nu te duce, frate, in lume, pentru ca mare primejdie este sa lasi manastirea si sa te duci din nou in lume.
Iar el a zis:
- Nu, eu ma duc!
- Dar nu te temi de chinurile iadului?
- Nu cred, frate, ca sunt chiar atat de grele muncile iadului, cum spune Sfanta Scriptura sau cum spun oamenii. Asa s-a scris in carti ca sa ne sperie.
Si s-a dus acasa si s-a casatorit si si-a facut de cap. Dar n-a trait mult, decat trei ani, si a murit. Auzind calugarul ca fratele sau, care s-a intors in lume, a murit, a inceput sa se roage cu foc lui Dumnezeu, zicand: "Doamne, arata-mi sa vad unde este fratele meu; in iad sau in rai!"
Dupa o vreme destul de indelungata, intr-o noapte o umbra neagra a intrat in chilia lui. Si cand s-a uitat el bine la lumina lumanarii, l-a cunoscut. Umbra i-a zis, plangand si suspinand:
- Ma cunosti? Eu sunt fratele tau.
Era negru ca un carbune. Doar dupa glas l-a cunoscut. Si atunci acesta, vazandu-l intr-o stare jalnica ca aceea, l-a intrebat:
- Frate, de unde vii?
- Din iad, ca am lasat manastirea si m-am dus in lume si mi-am facut de cap; am murit in pacate si m-am dus pentru pacatele mele in muncile iadului.
Si atunci acesta a inceput sa intrebe:
- Mai, frate, stii ce-mi spuneai tu mie, ca muncile iadului nu-s asa de grele, ci s-au scris asa numai sa sperie lumea si sa inficoseze pe oameni. Chiar asa este de greu in iad?
- De mii de ori sunt mai cumplite chinurile iadului decat cum sunt scrise; si de ar avea tot codrul limba si toata iarba pamantului de ar vorbi, n-ar putea spune cat de greu este in iad!
Dar fratele se facea ca nu-l intelege.
- Frate, oare voi putea sa le incerc si eu putin, ca sa ma incredintez de adevar?
- Nu poti auzi racnetele si tipetele si vaietele din iad, ca tot atunci mori.
- Dar, n-as putea macar sa pipai iadul?
- Nu poti, ca acolo este foc care arde de miliarde de ori mai tare ca acesta si tot atunci te-ai topi, fiind in trup material.
- Nu pot nici sa vad?
- Nu poti, ca mori de frica, vazand privelistea aceea groaznica si urgia maniei lui Dumnezeu din iad!
- Dar cum as putea eu sa incerc macar cat de putin muncile iadului?
- Frate, tine minte. Ai putea mirosi oleaca din putoarea iadului!
Cum era imbracat cu haina, a scuturat maneca hainei putin si s-a facut nevazut. Si cand a scuturat maneca, atata putoare a iesit din maneca hainei lui, incat acela a cazut mort jos si trei zile nu a putut sa iasa din chilie.
Greu de tot a deschis usa si s-a tarat afara din chilie si a iesit acea putoare din chilia lui, incat s-a imprastiat in toata manastirea.
Calugarii au parasit manastirea trei luni de zile din cauza putorii nesuferite, care a iesit din chilia de unde a scuturat cel din iad maneca hainei lui.
Dupa trei luni, acel miros greu a disparut. Calugarii cand s-au intors inapoi l-au gasit pe acela din chilia caruia iesise acea putoare si l-au intrebat:
- Ce a fost, frate, putoarea aceasta? De unde a venit?
Iar el a raspuns:
- Stiti, parintilor, eu am avut un frate bun in manastire, care s-a dus in lume si a murit dupa trei ani casatorit. Eu m-am rugat Domnului sa-mi arate unde este fratele meu.
Dupa multa rugaciune, intr-o noapte a venit la mine si l-am intrebat unde este. Afland ca este in iad, curios, l-am intrebat cat de greu este in iad, deoarece il stiam nepasator, zicand ca nu crede ca muncile iadului sunt chiar asa de grele, cum scrie in carti.
Atunci el m-a incredintat ca nici nu poate spune limba de tarana cat de greu este in iad si ceea ce scrie in carti este foarte putin spus.
Ca sa vezi muncile iadului, a spus el, este imposibil, ca tot atunci mori; nici nu poti auzi ce este in iad ca mori, nici nu poti pipai; si mi-a dat sa miros oleaca din putoarea care este in iad.
Atunci si-a scuturat maneca la haina si iata sunt trei luni de zile de cand putoarea aceasta stapaneste manastirea noastra si ati fugit; si de-abia acum se poate veni, inapoi.
Si a incredintat tot soborul manastirii cat de mare putoare este in iad. Aceasta este a treia pedeapsa a iadului.
A patra munca in iad este foamea si setea. Ati auzit ce spune proorocul Isaia: Vor flamanzi precum cainii si vor urla si se vor jeli, si nimeni nu va potoli foamea lor. Si Mantuitorul ne arata in Sfanta Evanghelie, in pilda cu bogatul si Lazar: Parinte Avraame, trimite pe Lazar sa-si inmoaie varful degetului sau in apa, sa vie sa-mi racoreasca limba, ca rau ma chinuiesc in vapaia aceasta.
Ai auzit ce-i acolo? Un deget inmuiat in apa, cat de mare pret are! Si noua aici nu ne place apa, vrem vin, rachiu, dresuri si cutare. Vai de noi ca nu cugetam deloc ce ne asteapta. foamea si setea sunt a patra munca.
A cincea munca a iadului este tartarul, gheata. Tartarul este un iezer fara fund, plin de gheata si foarte rece. Aceasta este "scrasnirea dintilor", de care vorbeste dumnezeiasca Scriptura, adica gerul acela nesuferit de care nu-si poate inchipui nimeni.
A sasea munca este viermele cel neadormit. Acolo sunt viermi de foc care mananca trupurile oamenilor si sufletele lor in vecii vecilor, si niciodata oamenii nu mor. Acolo sunt balauri de foc si serpi de foc care inoata prin vapaile iadului, cum inoata pestii prin apa la noi si nu se vatama. Si ii prind pe cei pacatosi si-i sug si-i inteapa si-i mananca in vecii vecilor, impreuna cu viermii cei neadormiti. Asta este munca a sasea.
A saptea munca este gheena, adica focul cel nestins, care este cea mai grea dintre toate. Focul cel negru care arde in vecii vecilor cu intuneric.
De acela se tem si dracii. Ca ei se rugau Mantuitorului, cand facea minuni pe malul Marii Galileii, cand a scos demonii din cei doi indraciti: Te stim pe Tine cine esti, Fiul Celui Preainalt; Te rugam nu ne trimite pe noi in gheena! Acolo ii trimitea, ca El avea putere. Si dracii se tem de gheena, de care spune Mantuitorul in Evanghelie: Unde focul lor nu se stinge.
Dar nu este foc de acesta ca al nostru, care se face ca sa dea lumina; focul acesta, chiar de ar arde pe cineva, dar da lumina; acela, insa, este foc negru ca pacura si de miliarde de ori mai fierbinte ca acesta. Asa spune fericitul Ieronim.
Cat de mare este focul unde se topeste otelul, totusi este neinchipuit de slab fata de focul iadului, ca si cum ar fi zugravit pe pereti. Ai vedea un foc zugravit pe perete cu vopsea si nu te frigi.
Asa este de slab focul acesta fata de focul iadului. Focul nestins nu mai are acolo nevoie de materie, cum zice Sf. Efrem: "Ca nu sunt oarecare care-l aprind cu materie din lumea aceasta". Acolo este foc nestins, nu este foc cu lemne aprinse, ci arde cu urgia maniei lui Dumnezeu negraita, catre cei pacatosi.
Acest iezer de foc de care spune la Apocalipsa, care nu are fund in veacul veacului, arede si pe toate duhurile cele rele si le chinuieste in vecii vecilor.
De aceea spune dumnezeiescul Parinte Ioan Gura de Aur: "Nimenea din oamenii care isi aduc aminte de gheena, nu vor ajunge in gheena". Ca cine cugeta la iad scapa de iad. Cine isi aduce aminte de gheena, scapa. Ca nu exista om care-si aduce aminte de gheena, care este atata de groaznica munca, sa ajunga in gheena.
Fiindca indata ce isi aduce aminte de gheena el se fereste de pacat si incepe a lucra fapta buna, se marturiseste, pune inceput bun, isi face canonul si isi indreapta viata sa. Este ca acela de care se spune in Biblie: "Ca nu mai este fapta ta ca ieri si ca alaltaieri; poate sa fie omul pana azi un drac si maine se face inger luminat". Numai sa-si aduca aminte de iad si de gheena; ca daca uita iadul ajunge in iad, iar daca nu uita iadul nu ajunge acolo.
Iata, am sa va spun despre gheena si despre vesnicia iadului printr-o minune care se gaseste scrisa intr-o carte veche.
In Sfantul Munte al Atonului traia un calugar cu numele Andrei. Si acesta ducea o viata sfanta, in feciorie, asceza, post, rugaciune si priveghere; in meditatii sfinte si in cugetarea Sfintelor Scripturi. Dar s-a imbolnavit cand era aproape de treizeci de ani si a zacut unsprezece ani si nu mai murea.
Atunci, dupa dreptate, acest calugar cu numele Andrei si-a pus intrebarea: "De ce sufar eu?" Pentru ca nu se stia cu pacate asa de grele, ca sa sufere pe pamant atat de groaznica boala. Si a inceput saracul, ca tot omul care nu mai poate rabda, sa se roage asa la Dumnezeu:
"Doamne, cer de la Tine un singur lucru si anume: sau sa mor sau sa ma fac sanatos, ca nu mai pot rabda! Mi-au ramas numai oasele si pielea!"
Rugandu-se el asa, intr-una din nopti, a stralucit o lumina uimitoare in chilia lui. El s-a temut sa nu fie de la draci, caci si diavolul se face in chipul lui Hristos, in chip de inger, in chip de sfint ce straluceste ca soarele si poate sa te insele.
Este ceea ce spune Sfantul Apostol Pavel: Nu-i de mirare ca insusi satana se preface in chip de inger de lumina si slujitor al dreptatii. Adica, dracii se prefac in chip de slujitori ai dreptatii.
Deci s-a temut calugarul si a inceput sa faca cruce. Si inadata a vazut ca intra pe usa lui un tanar foarte frumos la chip, foarte luminat, cu un toiag de aur in mana, cu o cununa de aur pe cap si o cruce de aur pe frunte si i-a zis:
- Nu te teme, parinte, nu-s diavol. eu sunt ingerul pazitor al vietii tale si m-a trimis Dumnezeu sa-ti spun un lucru. Eu totdeauna sunt cu tine; toate suspinele tale, toate lacrimile, toate oftarile, toate durerile, toate necazurile tale eu le stiu. Ca tu dormi, eu nu dorm niciodata; tu mananci, eu nu mananc; tu bei, eu nu beau.
Adu-ti aminte ce spune psalmistul: Tabari-va ingerul Domnului imprejurul celor ce se tem de dansul si-l va izbavi pe el; si ...nici sa dormiteze cel ce te pazeste.
Deci, parinte, eu stiu necazurile tale. Dar iata, tu ai inceput sa te rogi lui Dumnezeu asa de la o vreme: "Doamne, sau sa mor, sau sa ma fac sanatos, ca nu mai pot rabda!" Si Dumnezeu m-a trimis sa-ti spun tie doua lucruri:
- Care?
- Iata ce spune Dumnezeu prin mine: "Vrei sa mai rabzi boala un an pe pamant sau sa stai trei ceasuri in iad?"
Dar el cand a auzit, a zis:
- Doamne, ingerul Domnului, tu care stii necazurile mele, sa mai zac eu un an pe pamant? Nu stii ca o noapte imi pare un an si ca toate bolile mai cu seama noaptea sunt grele? Deci cum am sa mai rabd eu un an aceasta groaznica boala? Si pentru ce rabd eu? Ca eu stiu ca om, ca m-am silit, de cand am venit aici in Sfantul Munte, sa fac voia lui Dumnezeu.
Si a zis ingerul Domnului:
- Tu nu suferi pentru tine. Tu suferi pentru neamurile tale, care sunt in iad si Dumnezeu te-a gasit pe tine si voieste prin osteneala si suferinta ta sa scoata din neamul tau, pana la al noualea neam din iad". Ca asa se intampla daca un calugar bun isi face datoria, multi din neamul lui se mantuiesc prin el.
Nu ai auzit ce zice proorocul Ieremia? Dumnezeu rasplateste pacatele parintilor asupra copiilor pana la al patrulea neam.
Deci, tu suferi pentru stramosii tai. Dar daca vrei sa iesi si tu din iad si ei, sa mai zaci un an pe pamant sau trei ceasuri in iad. dar ia seama ce spui, i-a spus ingerul, ca in clipa aceasta ti-am si luat sufletul!
A stat el si s-a gandit.
- Gandeste-te bine! i-a spus ingerul.
- Trei ceasuri in iad!
Cind a zis aceste cuvinte, i-a si luat sufletul. Si unde l-a dus? L-a dus in gheena, de care v-am amintit inainte, cel mai greu loc din iad, de care se tem si dracii.
Si cand l-a dus acolo si l-a bagat in focul cel negru si de miliarde de ori mai fierbinte ca acesta, a fost cuprins de intunericul ce domnea pretutindeni si a inceput a racni si a geme de durere, caci balaurii de foc au inceput sa-l muste si sa-l chinuiasca; el, cand s-a vazut acolo si a vazut atata deznadejde si atata strigat si atata durere si atata spaima si atata foc, a inceput sa strige cat putea: "Doamne, miluieste-ma! Doamne, iarta-ma!"
Dupa trei minute, o lumina a despicat intunericul si a aparut ingerul Domnului. Cand l-a vazut, a inceput a bate din palme si a striga asa:
- Vai mie! Vai mie! Vai mie! Toate le-am crezut, dar una ca asta n-am crezut!
- Ce n-ai crezut, parinte Andrei?
- N-am crezut ca un inger al Domnului poate sa minta!
- Cum se poate una ca asta, ca sa spun eu minciuni? Eu nu sunt om pacatos, eu nu sunt duh rau, diavol. Eu nu pot face pacat, eu nu pot minti. Cum pot eu sa mint, daca sunt raza de dumnezeire, sunt lumina a doua din lumina cea dintai? Cum as putea eu sa spun minciuni?
- Dar cum ne-a fost vorba in chilie la mine?
- Cum? - N-a fost vorba ca ma vei scoate de aici dupa trei ceasuri? Iata, au trecut mai mult de trei sutr de ani de cand ma chinuiesc aici!
Ingerul i-a spus:
Adevarul este Hristos. De-abia a trecut o ora si mai ai doua ore de stat.
- Doua ore? a strigat monahul cu groaza. Este oare cu putinta sa fi trecut numai o ora pana acum?
- Eu am venit sa vad daca poti rabda.
Atunci a zis calugarul Andrei:
- Doamne, daca acesta este adevarul, ca de-abia a trecut un ceas de cand ma chinuiesc aici in iad, du-ma inapoi in trupul meu cel ranit si bolnav si sa sufar acolo, nu un an, ci sute de ani, ba chiar pana la ziua venirii lui Hristos, numai sa nu mai stau o clipa aici in focul cel nestins!
Si indata, cu iuteala gandului, l-a luat ingerul si l-a dus inapoi in trup.
Cine a stiut ca a fost mort un ceas? Cand a inviat a inceput a striga:
- Miluiti-ma! Miluiti-ma!
Si a venit calugarul care il ingrijea si a intrebat:
- Ce este, parinte? De ce strigi?
- Sa se adune tot soborul manastirii.
Erau trei sute de calugari acolo. Si l-au pus intr-un cerdac inalt si le-a spus la toti minunea care s-a petrecut cu el; ca el a stat un ceas in iad si i s-au parut mai mult de trei sute de ani. Atata de greu a trecut timpul.
Sa ne fereasca mila si indurarea lui Dumnezeu si a Maicii Domnului pe toti din cati sunt aici sa nu ingaduie Dumnezeu vreunul sa incerce durerile si chinurile iadului in vreun fel. Si toti, cu darul Mantuitorului si cu mijlocirea Maicii Domnului, a Sfantului Ioan Botezatorul si a tuturor sfintilor sa ne mantuim, sa ne usuram inainte de a ne duce din lumea aceasta si sa ne intalnim cu totii in veacul viitor la bucuria cea vesnica.
Munca a opta din iad este deznadejdea. Acolo toata lumea este deznadajduita de mila lui Dumnezeu, aducandu-si aminte de cuvantul Evangheliei, ca s-a inchis usa si ca pocainta in iad nu mai este.
Munca a noua din iad este vesnicia, care stapaneste atatea miliarde si miliarde de suflete. Nu mai exista acolo o limita, ca adica o sa rabde omul o mie de ani sau o suta de mii de ani, ci in vecii vecilor.
Dar ca sa le descrie cineva cate una singura, nimeni nu poate spune, numai una cat ii de grea, ca este imposibil a descrie limba de tarana.
Cine poate spune macar una din munci cata suferinta aduce firii omenesti. Ca dreptii dupa sfarsit primesc cele patru insusiri ale trupului si pacatosii primesc si ei una: insusirea nemuririi.
Primesc trupuri nemuritoare, ca sa arda in vecii vecilor si sa nu se mistuie; sa se chinuiasca in vecii vecilor si sa nu scape; sa inseteze in vecii vecilor si sa nu aiba apa; sa le fie foame in vecii vecilor si sa nu aiba mancare.
Nemurirea o au de la judecata inainte, cum spune Hristos, spre a se chinui in vecii vecilor. Amin.
Parintele CLEOPA
Acum la inceputul Postului Pastelui,
sa ne oprim putin din iuresul grijilor
noastre, sa reflectam la viata noastra , la ceea ce am facut pana acum si la
ceea
ce ar trebuie sa facem de acum inainte pentru a spori duhovniceste si pentru a ajunge ca impreuna cu Hristos sa inviem intru viata vesnica .
Ce este postul de Pr. Vasile Gavrila
A vorbi despre post si chiar a-i da o definitie pare foarte simplu deoarece postul este cunoscut in toata lumea, in toate traditiile si culturile lumii. Stim, de asemenea, ca se refera la un anumit set de reguli restrictive din punct de vedere, mai ales alimentar.
Iata in ce fel au inteles si au definit postul unii dintre cei mai mari asceti ai crestinismului, de la care ni s-au pastrat fie cuvinte de invatatura, fie simple sfaturi sau cugetari sub forma de sentinte:
"Fratilor, imbuibarea pantecelui este maica desfranarii, iar postul si infranarea este bogatia sufletului; deci aceasta sa ne silim sa o castigam cu smerita intelepciune, pazindu-ne de mandrie, placere si lauda oamenilor care este maica tuturor rautatilor."
"Fiilor, bine este a-l satura pe cel sarac si flamand si asa sa postesti."
"A intrebat avva Iosif pe avva Pimen cum trebuie a posti. I-a zis avva Pimen lui: eu voiesc ca cel ce mananca in fiecare zi, cate putin sa manance, ca sa nu se sature..."
"Acolo e adevarata sarbatoare, acolo unde e mantuirea sufletelor, unde e pace si intelegere, unde e alungat orice gand lumesc, unde e izgonit strigatul, zgomotul, umbletele bucatarilor, taierile de animale; unde in locul acelora salasluieste linistea, pacea, dragostea, bucuria, bunatatea si alte nenumarate bunatati ... Postul este hrana sufletului; si, dupa cum hrana trupeasca ingrasa trupul, tot asa si postul face mai puternic sufletul, il face mai usor, ii da aripi, il face sa stea la inaltime, sa se gandeasca la cele de sus si sa se ridice mai presus de placerile si dulcetile acestei vieti."
Desi exemplele pot continua, ne oprim la aceste cateva cugetari alese dupa un singur criteriu: in cuvinte putine si simple, autorii lor surprind problema postului in profunzime. Plecand de la acestea, va invit sa incercam foarte pe scurt - sa intelegem care este continutul si sensul postului, in general.
Dupa cum am semnalat deja si dupa acum constatam din spusele sfintilor citati, avem impresia ca postul se refera, mai ales, la mancare sau asa cum intelegem foarte multi dintre noi, numai la mancare. Doresc sa afirm dintru inceput ca postul nu poate fi limitat la mancare, ci are un aspect material si un aspect spiritual, el reprezentand un mijloc si o cale de desavarsire a omului, care este si trupesc, dar si sufletesc. Din punct de vedere material, se refera, intr-adevar la hrana omului si, in general, la "miscarea trupului", iar din punct de vedere spiritual la hrana sufltului si la miscarea sufletului, avand in vedere desavarsirea trupeasca si sufleteasca.
De asemenea, subliniez faptul ca postul nu a intervenit in viata omului dupa caderea in pacat, ci a fost dintre inceput o dimensiune ontologica a omului si, in consecinta, nu trebuie raportat la caderea omului, ci la desavarsirea lui. Ce inseamna acestea? Ca omul a fost creat de Dumnezeu trup si suflet intr-o stare de desavarsire relativa, cu posibilitatea de a ajunge la desavarsirea absoluta, dupa har, prin lucrare, prin efort personal. Desavarsirea la care era chemat omul, subliniata de Scriptura prin sintagma "dupa asemenarea cu Dumnezeu" (Facerea 1, 26) viza atat trupul cat si sufletul, care erau in armonie, lucrand impreuna, neantagonist. Asadar, daca partea spirituala a omului era prin fire inclinata spre comuniunea cu Dumnezeu, fiind rationala, partea trupeasca, materiala a omului colabora cu acesta prin intermediul simturilor carem prin supunere de bunavoie fata de voia dumnezeiasca si prin renuntare, prin jertfa, urmau sa fie eliberate si ele (simturile) de greutatea materiei si spiritualizate, conducandu-l pe om la comuniunea cu Dumnezeu. Comuniunea cu Dumnezeu putea fi deci realizata atat in plan material, cat si in plan spiritual.
Datorita faptului ca desavarsirea tinea de libertatea omului si de efortul lui personal, Dumnezeu l-a supus unui test, unei incercari, in fata careia sa-si poata exercita libertatea: l-a asezat in rai, spunandu-i: "Iata, va dau toata iarba, ce face samanta, de pe toata fata pamantului si tot pomul, ce are rod cu samanta intr-insul. Acestea vor fi hrana voastra" (Facerea 1,29) si "Din toti pomii din rai poti sa mananci . Iar din pomul cinostintei binelui si raului sa nu mananci, caci, in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit!" (Facerea 2,16-17). Asa cum era creat , in starea edenica, omul apare ca o persoana flamanda si insetata, iar raiul, universul, ca o masa bogata, din care urma sa se infrupte in anumite conditii, stabilite de Creator si pe care el le putea respecta sau nu, fiind liber deplin. Deci, viata era data de Dumnezeu, iar hrana este oermisa si mentinerii acesteia (vietii), insa nu e datatoare de viata. Omul trebuia sa fie contient si convins de aceasta si prin renuntare sa transofrme foamea si setea materiala intr-o foame si sete spirituala - dupa Dumnezeu, urmad a trai in Imparatia lui Dumnezeu ca ingerii din ceruri, unde nu se mananca, nu se bea. Insa, omul s-a inselat gandind ca prin mancare poate sa ajunga asemenea lui Dumnezeu - "in ziua in care veti manca din el (pomul cunostintei binelui si raului) vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul" (Facerea 3,5) si nu prin ascultare si renuntare de bunvoie. Cu alte cuvinte, omul nu l-a mai vazut pe Dumnezeu ca singurul izvor al vietii, inlocuindu-l cu ceva din ordinea creatului, cu mancarea. Aceasta logica inoculata de diavol va fi dezmintita de Dumnezeu, Care i-a hranit pe iudei in chip minunat in pustie: "Te-a smerit si te-a pedepsit cu foamea si te-a hranit cu mana ... ca sa-ti arate ca nu numai cu paine traieste omul, ci cu tot cuvantul ce iese din gura Domnului" (Deuteronomul 8,3) si de Hristos, confruntat cu foamea si cu setea materiala si ispitit de diavol cu aceeasi logica a lui, aratand falsitatea acestuia: "Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4,4).
Deci, daca in rai postul consta in primirea cu bucurie si cu multumire din cele ingaduite de Dumnezeu, si avea menirea de a-l spiritualiza pe om si de a-l conduce la comuniunea deplina cu Dumnezeu, el va avea acelasi rol si dupa caderea in pacat , cu o singura diferenta: in urma pacatului, omul a dobandit o si mai mare pondere materiala, devenind carnal, inclinat spre placere, spre patima si in consecinta, postul va avea menirea de a converti patimile in acte creatoare, spirituale. Din acest motiv, revenind la ideea initiala si la afirmatiile Sfintilor Parinti citati, postul alimentar este doar prima etapa, dupa care urmeaza cel spiritual si deprinderea virtutiilor. Una din cantarile bisericesti din Postul Mare spune: "De bucate postind, suflete al meu, si de pofte necuratandu-te, in desert te lauzi cu mancarea; ca de nu ti se va face tie pricina de indreptare, ca un mincinos vei fi urat de Dumnezeu si demonilor cei mai rai te vei asemana, care niciodata nu mananca. Deci, cauta sa nu faci netrebnic postul pacatuind; ci nemiscat sa ramai spre poruncile cele fara cale, parandu-ti ca stai inaintea Mantuitorului Celui Ce s-a rastignit si mai ales, ca te rastignesti impreuna cu Cel Ce s-a rastignit pentru tine, strigand catre El: "Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru Imparatia Ta".
De aceea, putem concluziona ca postul este renuntarea, de bunavoie, a omului la placeri si primirea cu multumire si cu bucurie a tot ceea ce-i da Dumnezeu in viata, avand ca motivatie dragostea de Dumnezeu Care-l vrea curat si neprihanit.
ce ar trebuie sa facem de acum inainte pentru a spori duhovniceste si pentru a ajunge ca impreuna cu Hristos sa inviem intru viata vesnica .
Ce este postul de Pr. Vasile Gavrila
A vorbi despre post si chiar a-i da o definitie pare foarte simplu deoarece postul este cunoscut in toata lumea, in toate traditiile si culturile lumii. Stim, de asemenea, ca se refera la un anumit set de reguli restrictive din punct de vedere, mai ales alimentar.
Iata in ce fel au inteles si au definit postul unii dintre cei mai mari asceti ai crestinismului, de la care ni s-au pastrat fie cuvinte de invatatura, fie simple sfaturi sau cugetari sub forma de sentinte:
"Fratilor, imbuibarea pantecelui este maica desfranarii, iar postul si infranarea este bogatia sufletului; deci aceasta sa ne silim sa o castigam cu smerita intelepciune, pazindu-ne de mandrie, placere si lauda oamenilor care este maica tuturor rautatilor."
"Fiilor, bine este a-l satura pe cel sarac si flamand si asa sa postesti."
"A intrebat avva Iosif pe avva Pimen cum trebuie a posti. I-a zis avva Pimen lui: eu voiesc ca cel ce mananca in fiecare zi, cate putin sa manance, ca sa nu se sature..."
"Acolo e adevarata sarbatoare, acolo unde e mantuirea sufletelor, unde e pace si intelegere, unde e alungat orice gand lumesc, unde e izgonit strigatul, zgomotul, umbletele bucatarilor, taierile de animale; unde in locul acelora salasluieste linistea, pacea, dragostea, bucuria, bunatatea si alte nenumarate bunatati ... Postul este hrana sufletului; si, dupa cum hrana trupeasca ingrasa trupul, tot asa si postul face mai puternic sufletul, il face mai usor, ii da aripi, il face sa stea la inaltime, sa se gandeasca la cele de sus si sa se ridice mai presus de placerile si dulcetile acestei vieti."
Desi exemplele pot continua, ne oprim la aceste cateva cugetari alese dupa un singur criteriu: in cuvinte putine si simple, autorii lor surprind problema postului in profunzime. Plecand de la acestea, va invit sa incercam foarte pe scurt - sa intelegem care este continutul si sensul postului, in general.
Dupa cum am semnalat deja si dupa acum constatam din spusele sfintilor citati, avem impresia ca postul se refera, mai ales, la mancare sau asa cum intelegem foarte multi dintre noi, numai la mancare. Doresc sa afirm dintru inceput ca postul nu poate fi limitat la mancare, ci are un aspect material si un aspect spiritual, el reprezentand un mijloc si o cale de desavarsire a omului, care este si trupesc, dar si sufletesc. Din punct de vedere material, se refera, intr-adevar la hrana omului si, in general, la "miscarea trupului", iar din punct de vedere spiritual la hrana sufltului si la miscarea sufletului, avand in vedere desavarsirea trupeasca si sufleteasca.
De asemenea, subliniez faptul ca postul nu a intervenit in viata omului dupa caderea in pacat, ci a fost dintre inceput o dimensiune ontologica a omului si, in consecinta, nu trebuie raportat la caderea omului, ci la desavarsirea lui. Ce inseamna acestea? Ca omul a fost creat de Dumnezeu trup si suflet intr-o stare de desavarsire relativa, cu posibilitatea de a ajunge la desavarsirea absoluta, dupa har, prin lucrare, prin efort personal. Desavarsirea la care era chemat omul, subliniata de Scriptura prin sintagma "dupa asemenarea cu Dumnezeu" (Facerea 1, 26) viza atat trupul cat si sufletul, care erau in armonie, lucrand impreuna, neantagonist. Asadar, daca partea spirituala a omului era prin fire inclinata spre comuniunea cu Dumnezeu, fiind rationala, partea trupeasca, materiala a omului colabora cu acesta prin intermediul simturilor carem prin supunere de bunavoie fata de voia dumnezeiasca si prin renuntare, prin jertfa, urmau sa fie eliberate si ele (simturile) de greutatea materiei si spiritualizate, conducandu-l pe om la comuniunea cu Dumnezeu. Comuniunea cu Dumnezeu putea fi deci realizata atat in plan material, cat si in plan spiritual.
Datorita faptului ca desavarsirea tinea de libertatea omului si de efortul lui personal, Dumnezeu l-a supus unui test, unei incercari, in fata careia sa-si poata exercita libertatea: l-a asezat in rai, spunandu-i: "Iata, va dau toata iarba, ce face samanta, de pe toata fata pamantului si tot pomul, ce are rod cu samanta intr-insul. Acestea vor fi hrana voastra" (Facerea 1,29) si "Din toti pomii din rai poti sa mananci . Iar din pomul cinostintei binelui si raului sa nu mananci, caci, in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit!" (Facerea 2,16-17). Asa cum era creat , in starea edenica, omul apare ca o persoana flamanda si insetata, iar raiul, universul, ca o masa bogata, din care urma sa se infrupte in anumite conditii, stabilite de Creator si pe care el le putea respecta sau nu, fiind liber deplin. Deci, viata era data de Dumnezeu, iar hrana este oermisa si mentinerii acesteia (vietii), insa nu e datatoare de viata. Omul trebuia sa fie contient si convins de aceasta si prin renuntare sa transofrme foamea si setea materiala intr-o foame si sete spirituala - dupa Dumnezeu, urmad a trai in Imparatia lui Dumnezeu ca ingerii din ceruri, unde nu se mananca, nu se bea. Insa, omul s-a inselat gandind ca prin mancare poate sa ajunga asemenea lui Dumnezeu - "in ziua in care veti manca din el (pomul cunostintei binelui si raului) vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul" (Facerea 3,5) si nu prin ascultare si renuntare de bunvoie. Cu alte cuvinte, omul nu l-a mai vazut pe Dumnezeu ca singurul izvor al vietii, inlocuindu-l cu ceva din ordinea creatului, cu mancarea. Aceasta logica inoculata de diavol va fi dezmintita de Dumnezeu, Care i-a hranit pe iudei in chip minunat in pustie: "Te-a smerit si te-a pedepsit cu foamea si te-a hranit cu mana ... ca sa-ti arate ca nu numai cu paine traieste omul, ci cu tot cuvantul ce iese din gura Domnului" (Deuteronomul 8,3) si de Hristos, confruntat cu foamea si cu setea materiala si ispitit de diavol cu aceeasi logica a lui, aratand falsitatea acestuia: "Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4,4).
Deci, daca in rai postul consta in primirea cu bucurie si cu multumire din cele ingaduite de Dumnezeu, si avea menirea de a-l spiritualiza pe om si de a-l conduce la comuniunea deplina cu Dumnezeu, el va avea acelasi rol si dupa caderea in pacat , cu o singura diferenta: in urma pacatului, omul a dobandit o si mai mare pondere materiala, devenind carnal, inclinat spre placere, spre patima si in consecinta, postul va avea menirea de a converti patimile in acte creatoare, spirituale. Din acest motiv, revenind la ideea initiala si la afirmatiile Sfintilor Parinti citati, postul alimentar este doar prima etapa, dupa care urmeaza cel spiritual si deprinderea virtutiilor. Una din cantarile bisericesti din Postul Mare spune: "De bucate postind, suflete al meu, si de pofte necuratandu-te, in desert te lauzi cu mancarea; ca de nu ti se va face tie pricina de indreptare, ca un mincinos vei fi urat de Dumnezeu si demonilor cei mai rai te vei asemana, care niciodata nu mananca. Deci, cauta sa nu faci netrebnic postul pacatuind; ci nemiscat sa ramai spre poruncile cele fara cale, parandu-ti ca stai inaintea Mantuitorului Celui Ce s-a rastignit si mai ales, ca te rastignesti impreuna cu Cel Ce s-a rastignit pentru tine, strigand catre El: "Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru Imparatia Ta".
De aceea, putem concluziona ca postul este renuntarea, de bunavoie, a omului la placeri si primirea cu multumire si cu bucurie a tot ceea ce-i da Dumnezeu in viata, avand ca motivatie dragostea de Dumnezeu Care-l vrea curat si neprihanit.